Prima clatita

Mutatul intr-o noua casa (cu atat mai mult daca schimbi orasul, tara etc) poate fi coplesitor. Descoperi dintr-o data lucruri de care nici nu mai tineai minte. Descoperi oricum ca posezi mai multe lucruri decat te-ai fi asteptat. Cutii peste cutii, sacose, genti, rafturi si mai ales carti.

De data asta insa cand m-am mutat aproape ca nu am luat mai nimic cu mine, decat ce a incaput intr-un rucsac si o geanta de voiaj – solida ce-i drept insa nu indeajuns cat sa anticipez complet viata la destinatie.
Asa s-a intamplat sa fiu mult prea imbracata in timp ce tot Amsterdam-ul facea plaja in costum de baie in parc.

Azi m-am trezit invidiind-o pe Mazilique, care pare-se ca odata cu lansarea catalogului Ikea pentru 2013 se va distra inhabitand un apartament mobilat de ei vreme de o saptamana si personalizandu-l.

Suna ca un challenge tentant. Si pot spune ca abia dupa vreo doua saptamani de stat pe taram strain pot in sfarsit sa ma acomodez si sa vreau sa mi-l transform in “acasa”.

Asa s-a intamplat ca zilele trecute am facut clatite. Asta m-a facut sa ma simt “at ease” pe masura ce ma acomodez cu pleiada de chipuri noi, cu clima… mai putin, avand in vedere ca e fix ca-n Bucuresti deocamdata, cu harababura, dar si cu posibilitatile.

Mutarea asta e fix ca prima clatita pentru mine. Mai mult ca sigur o voi da in bara.

But, oh, the thrill! :)


Full-on breakfast

Mic dejun lenes, la pranz se anunta ploaie:

Oua ochiuri, ceapa verde, branza Gouda, o versiune generica de mezel olandez, busuioc si sos chilli iute peste oua (ar trebui sa-mi aduc aminte sa pun asta mai des :) ):

Lipie de la magazinul de colt, rosii, avocado:

Liniste.


Lungul dar insoritul drum spre casa

Bicicleta nu-mi apartine (prin bunavointa unui localnic o am drept imprumut, e un Peugeot trait), dar incepe sa mi se potriveasca. Cu sunetele pronuntate pe care le scoate de fiecare data cand dau la pedale, cu scartaitul linistitor in drum spre casa.

Si in asemenea zile, in care soarele trece razant pe langa mine, imi gadila genele, dar nu deranjeaza, nu arde, incep sa ma acomodez.

Vor veni zile lungi, de toamna. Vor veni ploi noi peste mine. Pana vin, voi incerca sa ma bucur sa soare.


Hotpot olandez

Se spune ca bucataria olandeza nu este tocmai apetisanta si cu siguranta nu este foarte aventuroasa. Ma refer la cea de dupa introducerea magicului cartof drept ingredient. N-am avut ocazia sa dau crezare afirmatiei, dar atat timp cat ea mi-a fost comunicata de catre un olandez se poate spune ca are un dram de adevar. Aparent dish-urile pentru cina ar fi un melanj de cartofi aposi, carne nimicita sau sub forma de carnati si diverse alte legume (in principal radacinoase).

Deduc ca asta i-a impins sa devina mari fani ai altor bucatarii internationale.

Din categoria “when God gives you lemons” sau “daca tot te arunci in apa ai face bine sa inoti” ieri am avut primul botez de cina olandeza… constand dintr-un Hotpot chinezesc. Desigur, mult simplificat, dar baza era acolo.

Carne de vita, carne de pui:

Sosuri: doua si ambele pe baza de usturoi – pasta de usturoi cu sos de soia si pasta de usturoi cu sos de susan.
Radacina de lotus, ciuperci Enoki, dovlecei:

Da, se poate spune direct ca nici picioare de broasca nu mai mancasem… So much for my spirit of adventure :)

Mentionez ca inainte de asta nici nu mancasem altfel decat in joaca cu betisoare chinezesti! The real-deal is always more challenging.

Si, desigur, Hotpot-ul propriu-zis.

Un amestec de baza de supa, ulei, ardei iuti chinezesti, piper Sichuan, ulei, totul lasat sa fiarba aproximativ o ora pana cand fiecare ingredient incepe sa-ti arda gatlejul:

Ce e important de tinut minte si ce am invatat si eu este ca Hotpot-ul este nu doar o masa, este un eveniment, un mod de a-ti aduna prietenii de jur imprejur, de a manca la un loc, ca o familie. Asa ca desi masa arata relativ normal odata pusa.

Dupa ce se aduce Hotpot-ul la masa lucrurile iau o intorsatura destul de barbara.

Fiecare e invitat sa isi fiarba carnea sau legumele direct in Hotpot-ul care continua sa fiarba in mijlocul mesei (hint: legumele prind gustul picant mult mai usor decat o face carnea!).

Si bucatile fierte sunt apoi asamblate in farfurie impreuna cu sosurile. Si se mananca de-ti iese fum pe nari.

Cam asa a aratat farfuria mea, cat a ramas relativ curata :)

Da, e drept, totul a fost mult mai picant decat m-as fi asteptat, surprinzator insa, pana la finalul mesei, cu buzele in flacari si gatul asijderea, am remarcat ca mi-a si placut experienta.


In zbor.

Nu cred ca lumea pleaca din tara din prea mult bine. Oricata dragoste ar exista (barbat, pisic, locuri familiare, amintiri etc), exista un moment in care realizezi ca vrei mai mult. Exista acea clipa dureroasa in care simti ca trebuie sa o iei de la capat, te plafonezi, lucrurile devin comode si cu toate astea experimentezi o senzatie de cadere in gol. Nu are viata pe cat sens ti-ai fi dorit sa aiba.

Nu poti spune ca fugi de responsabilitate pentru ca e orice altceva mai putin fuga nu, nu poti nici spune ca ii abandonezi pe ceilalti pentru ca ei ar trebui sa fie aceia care vad ca nu esti fericita acolo unde te afli. Si fiecare zbatere nu face altceva decat sa contramandeze agonia. Trebuie sa stergi tabla, sa o iei de la zero sau macar de la 1, sa resetezi contorul.

O faci cu reticenta. Te urci in avion inca entuziasta si undeva deasupra Germaniei simti ca ai vrea sa te defenestrezi. Traiesti o senzatie apasatoare de sufocare.

Cerul este inca senin deasupra Germaniei. Soarele incalzeste peticele verzi de pamant. Privelistea e calma dar tu uiti sa inhalezi. Asa ca-ti spui ca trebuie sa te recompui. Cum ar fi acum sa iesi pe culoar si sa alergi urland “Vreau inapoi acasa!”?

Nu o faci. Nici macar nu te ridici din scaun. Tragi aer adanc in piept (fix ca in instructiunile care crezi ca nu functioneaza), il tii in piept 5 secunde, dupa care expiri. O senzatie de pace pare sa-ti umple plamanii.

Avionul taie aerul. Pe un alt culoar decupat in nori alte avioane gonesc, in sens invers, se duc la tine acasa cel mai probabil, pline de turisti curiosi care n-au auzit decat de Dracula si vor auzi mai apoi de mici, sarmale si caini vagabonzi.

Iar drumul tau? Avionul survoleaza pamant teribil de plat, petice din ce in ce mai verzi, apa revarsata, vaci mici, destul de mici cat sa le prinzi la chei pe post de breloc.
Intrarea in Olanda, prin Est, a inceput. La fel coborarea in spatiul aerian Olandez.

De acum incolo viata va fi o insiruire de branza, ploaie si verdeata.


Cum sa incapi intr-o geanta?

Bagajul meu e simplificat, arata cam asa:

Incap in mai putin de un metru patrat. Asta m-a surprins.

Pe masura ce m-am eliberat de posesiunile lumesti am simtit un gol. De parca pieptul meu ar fi fost mai inainte plin de boarfe si locul de odihna a unui laptop, a unei bicicleta, a aparatelor foto pe care le-am cumparat in ultimii 5-6 ani. Am dat, am vandut, m-am lasat golita.
Nu m-a umplut acel sentiment de pace pe care il predica cei care sunt adeptii simplificarii vietii si care spun ca ar fi bine sa ai mai tot timpul doar 100 de posesiuni. Pe masura ce am oferit m-am simtit mai singura. Nu dadeam obiecte de fapt, lasam in urma amintiri si ofeream posibilitati (poate ale mele?). Stiu ca ce a fost nu are sa mai fie si recunosc ca ma sperie tot ceea ce urmeaza.
Corecta sau nu, spaima mea e justificata.
Un nou pamant, o alta mare, mai putine grade in termometru.
Si doua saptamani in countdown.


Ready, set, go ?!

A inceput de dimineata.
De fapt, cu o seara in urma.

Mi-am ales atent cateva volume cartonate (si “Orbitorul” lui Cartarescu, Aripa Stanga, pe care in 5 ani n-am apucat sa-l termin) si le-am asezat intr-o plasa verde de rafie. Mi-am pus alarmele pentru a doua zi, mi-am fixat ceasul de pe mobil pentru ora 08:00. indeajuns incat sa ma conving ca vreau sa infrunt noua zi. Nu mai dormisem de doua saptamani. Un amestec de caldura sufocanta si tantari imi taiau serios pofta de somn. Dar cand a venit ora 08:00 am spus ca poate sa inceapa. Asa ca m-am ridicat din asternuturi cu o privire sifonata, am tras pe mine primele haine curate, am luat geanta cu carti si-am sunat traducatoarea la care imi lasasem certificatul de nastere. Am anuntat-o ca vin. Isi terminase treaba. Tradusese, legalizase. Totul era gata. Era prima oara cand luasem numarul unei persoane pe care anticipam ca am sa o vad inca o data si atat. Poate ca am sarit la concluzii.

Metrou spre centru. Cobor la Universitate cu geanta plina de carti. Sunt 13 in total. Grele. In mare parte culegeri de arta, dar si doua cadouri primite in trecut. Am hotarat sa arunc insa tot ce nu citesc sau ce nu voi mai reciti asa ca sus cartile pe scara rulanta, in drum spre traducatoare. ridicat certificatul de nastere, intors in pasaj, printat bilet de avion. Vandut cartile la anticariat (pe o suma bunicica) si apoi fuga la birou cu gandul ca mai sunt 3 saptamani. cumva gandul nu s-a adancit inca.

N-am simtit usurare cand mi-am dat demisia. Drept e ca n-a fost o demisie a la “Fight club” in care sa fi zburat sange pe toti peretii si aerul sa miroasa a satisfactie si sudoare. A fost un moment rapid, siret chiar, in care mi-am incoltit seful si, dupa masa de pranz si cateva discutii frivole i-am trantit vestea direct.

In 5 ani de zile as fi vrut sa fi fost vorba de ceva mai dramatic, dar n-a fost. Au fost atatea momentele in care mi-am imaginat plecarea. Acum ma tem de ea. Ma tem de lipsa sigurantei financiare. Imi e o frica de ma cac pe mine, da.

La 12:20, dupa o ora de lucru aflu ca s-au ciocnit doua tramvaie cu o statie mai jos de birou. 11 raniti, circulatia e blocata.
La 12:40 aflu ca am nevoie de o apostila pentru certificatul de nastere.

Habar n-am ce e aia o apostila. Dau un google. In decursul intregei zile n-apuc sa aflu, dar o sun pe traducatoare (stiam eu ceva!) si ea ma suna inapoi spunandu-mi ca-mi poate face rost de una.
Din cauza circulatiei blocate fac zig-zag-uri prin oras pana inapoi la Universitate, nu inainte de a trece prin fata biroului, unde, in intersectia blocata un politist se face rosu ca racu strigandu-i unui sofer tacut ca e idiot si n-are pic de cultura. Tirada continua pentru cel putin 5 minute. Soferul pare sa inghita. E cald. Asfaltul a fost raschetat pe un sens de mers, inspre strada unde a avut loc ciocnirea tramvaielor. Zona arata apocaliptic. Politistul continua sa urle, sa se inroseasca.

Din tramvai in tramvai, autobuz si metrou revin la traducatoare. Imi primeste actele din nou. Ma intorc la birou. In drum spre casa primesc un telefon. un strain imi spune ca i-a parvenit plicul meu cu inregistrarea la facultate. Inmarmuresc.

Ne vedem la colt de strada, pe aceeasi strada pe care stau. E inalt, are o ureche gaurita si un zambet subtil. Isi cere scuze ca a deschis plicul, dar il gasise la el in casuta postala cu cateva zile in urma si altfel n-ar fi reusit sa dea de mine. Ii multumesc. Zambesc stanjenita. Injur statul neerlandez.

Dupa zbor spre Cora ca sa cumpar de mancare. Ma opresc pe culoarul de la intrare sa ma uit la jucarii. Stau si invart intre degete aceeasi papusa 10 minute la rand. Ma asez intr-un scaun de la raionul articole de gradina. E vara, iulie, 18.
Picioarele imi tremura.

Nu stiu daca mai vreau sa plec.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.